Data aparitiei: 07.03.2011

"Cine n-are bătrâni, să-i cumpere!" Dar cine are prea mulţi …?


Prin 2007, Centrul pentru Cercetări Demografice, lansa o analiză a evoluţiei demografice în România, arătând că la nivelul anului 2010 vom asista la o prăbuşire demografică, cauzată în principal de scăderea natalităţii. Scenariile prognozate la acel moment preconizau nişte variante posibile; prin raportare la situaţia de fapt de la nivelul lui 2011, s-a decis că cea care s-a adeverit a fost varianta cea mai pesimistă, având în vedere faptul că natalitatea a scăzut în aşa măsură, încât îmbătrânirea populaţiei va duce la un moment dat la un colaps al maşinăriei numite buget de stat. Uniunea Europeană, îngrijorată la rându-i de viitorul dezechilibru demografic, a constatat că, la nivel de continent, numărul persoanelor ce se vor afla la vârsta pensionării va deveni de trei ori mai mare decât al persoanelor active.

Avocat Mihaela Bădescu


Problemele demografice au fost identificate ca principală cauză a dezechilibrelor în bugetele statale, având în vedere faptul că scăderea natalităţii va duce la scăderea numărului de persoane care să producă venituri la buget, venituri din care să fie plătite pensiile acelora ajunşi la 65 de ani, şi al căror număr va creşte. Şi în acest context majoritatea studiilor realizate s-au axat pe acest subiect, încercând să aducă soluţii în vederea reglementării şi reformării sistemului public de pensii, prin readaptarea nivelului pensiei la cotele reale ale contribuţiei fiecărui pensionar în perioada în care a fost salariat.

Aruncând o privire de ansamblu asupra acestui aspect, de altfel deja îndelung dezbătut, deşi nu suficient de bine proiectat în zona de soluţii, apreciez că problematica în sine e de natură a avea efecte mult extinse, faţă de simpla incapacitate a sistemului public de pensii de a face faţă unui număr din ce în ce mai mare de oameni ajunşi la vârsta pensionării, comparativ cu numărul din ce în ce mai mic al celor care susţin acest buget. Din punct de vedere legislativ, preconizez că ar trebui să se regândească integral nu numai sistemul de pensii, ci şi sistemul de asigurări de sănătate, sistemul de asistenţă socială, sistemul de subvenţii pentru pensionări în diverse domenii, dar şi sistemul de alocaţii pentru copii sau chiar sistemul de învăţământ public gratuit. De altfel întreg sistemul legislativ ar trebui regândit pentru a putea reechilibra balanţa înclinată numeric în favoarea asistaţilor social, şi aici vorbim nu numai de pensionari, ci de toate categoriile neproductive. Politica fiscală adoptată de Guvern în ultima perioadă ca urmare a crizei financiare a fost de natură să reducă şi mai mult numărul persoanelor neproductive, căci urmărind pe flux efectele legislaţiei fiscale tot mai împovărătoare, se poate observa cum pe final, unul din efecte a fost şi mărirea şomajului.

Pensionarea, la alegere

Personal cred că primele măsuri ce ar putea fi adoptate cu scop declarat acela de a încerca o impulsionare a scăderii persoanelor asistate de stat cu pensii, ar fi acela de a adopta o reformă relaxată a legii pensiilor. Există foarte multe persoane care, deşi ajunse la vârsta pensionării, în realitate nu îşi doresc să se pensioneze. Mi se pare că adoptarea unei legi în care vârsta de pensionare să nu mai reprezinte o obligativitate, ci doar o posibilitate, ar fi de natură a degreva bugetul de stat de o obligaţie care deja a devenit greu de suportat. Iar pentru a încuraja nepensionarea, aş crea facilităţi pentru firmele care ar angaja persoane cu vârsta peste limita prevăzută pentru pensionare, prin scutirea acestora de la plata majorităţii taxelor şi impozitelor aferente salariilor acestora. Evident că o persoană ce are vârsta de pensionare nu ar avea sens să plătească contribuţii la şomaj, de exemplu, aşa că s-ar putea reduce sau scuti de plată impozitului pe salariu. Contribuţiile la asigurările de sănătate sunt însă un subiect separat, care ar trebui probabil aplicat şi acestei nou inventate categorii, în aceeaşi măsură ca şi salariaţilor cu vârsta sub limita minimă de pensionare. Bineînţeles că o astfel de prevedere lăsată la „liber” ar fi de natură a crea alte probleme, căci evident că persoanele aflate în această categorie ar putea fi mai căutate decât cele cu vârsta sub limita de pensionare; însă şi această problemă ar putea fi reglementată legal, impunându-se limite, prin care să nu se poată angaja de exemplu, mai mult de un pensionar la 10-15 salariaţi cu vârsta până în 65 de ani – sau orice variantă de calcul ar fi găsită potrivită, în funcţie de situaţia reală de pe piaţa muncii. Persoanele care ar alege să continue să muncească, vor deveni astfel productive şi aducătoare de venit la bugetul de stat – nu neapărat prin taxele aplicate veniturilor sau prin consum, ci în primul rând prin scutirea statului de o cheltuială cu plata pensiei. Actualmente este permisă continuarea activităţii după ieşirea la pensie şi cumulul veniturilor, însă această soluţie nu este de natură a rezolva absolut nimic cu privire la bugetul de pensii.

Reaşezarea sistemului de asigurări de sănătate

Asigurările de sănătate reprezintă o altă problemă ardentă în România, şi se va agrava pe măsură ce, inclusiv regresul demografic, se va adânci, alături de alte probleme specifice sistemului sanitar. Este evident deja că modalitatea de reglementare a contribuţiilor la asigurările de sănătate nu este de natură a opri căderea liberă a sistemului. O simplă vizită în spitale este concludentă şi în privinţa calităţii serviciului medical, şi în privinţa categoriilor sociale ce au nevoie de aceste servicii. De curând, Guvernul a aprobat un plan naţional de paturi în sistemul sanitar pentru perioada 2011-2013, reducând treptat numărul acestora, în vederea alinierii la numărul de paturi finanţate de casele de asigurări la media europeană. Obligativitatea actuală a contribuţiei la asigurările de sănătate nu reprezintă neapărat soluţia optimă. Poate că s-ar putea gândi o reformă şi în acest domeniu, care să permită o alegere conştientă. Nu susţin desfiinţarea sistemului public de asigurare, care ar trebui să rămână în continuare, însă într-o altă formă. Sunt numeroase firme de asigurări care ofertează printre produsele de portofoliu şi asigurări de sănătate, cu diferite nivele şi cu diferite servicii incluse. Posibilitatea de a alege, ar putea duce la conştientizarea asiguraţilor, care actualmente fie ignoră aspectul, fie se conformează fără nicio convingere. Ce se va întâmpla în momentul în care contribuabilii la fondul de asigurări de sănătate vor rămâne doar o treime din ponderea celor ce vor trebui în fapt trataţi în cadrul spitalelor din România? Oare liberalizarea asigurărilor de sănătate, lăsată să funcţioneze pe baza cererii şi a ofertei, în paralel cu neobligarea la plata vreunei asigurări de stat, care la rându-i ar putea fi facultativă, ar putea duce la o echilibrare a balanţei sistemului sanitar? În prima fază, o astfel de măsură legislativă ar fi de natură a duce la o scădere bruscă a tuturor asigurărilor de sănătate, însă tot în paralel, în mod cert, pacienţii vor putea observa ce va însemna să plătească din buzunarul propriu fiecare drum la spital. Reaşezarea sistemului de asigurări de sănătate ar avea însă efecte pe termen lung. Societăţile de asigurări ar avea venituri care vor duce la plata de taxe şi impozite către stat, care ar putea fi direcţionate integral către susţinerea sistemului public de sănătate. (va continua)

Deşi intenţia mea a fost aceea de a continua analiza din alte perspective, voi reveni asupra sistemului de pensii, căci în timpul scurs de la publicarea primei părţi referitoare la acest subiect, am fost extrem de justificat întrebată “ce ar determina pe cineva care are dreptul să ceară pensie să nu o facă?”

Într-adevăr, actualmente, pensionarii cu prea multă energie pot lucra nestingheriţi cumulând veniturile obţinute cu titlu de salariu cu cele obţinute cu titlu de pensie. Iar eu nu am spus că trebuie să fie determinaţi să nu iasă la pensie, ci doar să li se dea posibilitatea să aleagă dacă la momentul la care au ajuns la vârsta de pensionare vor sau nu să se pensioneze. Alegerea ar trebui însă şi să influenţeze într-o modalitate pozitivă bugetul de pensii supraîncărcat. Cred că aici intervine rolul creativ al legiuitorului. În prima fază m-am oprit asupra unei soluţii radicale: interzicerea prin lege a cumulului celor două venituri. Din păcate, deşi foarte la îndemână, soluţia este şi neconstituţională şi ineficientă, căci oricând se poate lucra la negru. De aceea rezolvarea acestei probleme trebuie să fie mult mai inovativă, astfel încât, neputând a interzice, e clar că trebuie să permită. Şi deja am menţionat una din modalităţile care ar putea influenţa această decizie: instituirea unei excepţii. Dacă în situaţia în care, prin excepţie, voi da scutire de la plata impozitului şi a altor taxe pe salariu pentru aceia care după împlinirea vârstei de pensionare vor continua să aibă contracte de muncă fără a solicita în paralel ieşirea la pensie, în schimb această scutire nu va funcţiona pentru cei care continuă să muncească după ieşirea la pensie, dar solicită plata acesteia – regulă generală aplicabilă oricărui venit - s-ar putea ca angajatorii să fie cei care să înceapă o selecţie şi o impunere a acestei condiţii, astfel că aceia care vor dori să rămână activi, vor fi nevoiţi să renunţe la pensie pentru perioada în care doresc să mai muncească. Pentru orice angajator este evident mult mai util a-i acorda o asfel de facilitate care îi permite înscrierea în contabilitate a cheltuielii efective, fără însă a fi şi impozitată, permiţându-i în acest fel să păstreze persoane perfect capabile în posturi pe care aceştia le cunosc foarte bine, putând în paralel să ofere salarii mai mari decât pensia pe care aceştia ar fi obţinut-o. Evident, de la caz la caz şi în funcţie de categorii de profesii, trebuie imaginate reguli de continuare a activităţii, adaptate diferitelor situaţii. De principiu, a oferi posibilitatea de a continua activitatea pe bani mai mulţi decât ceea ce ar însemna pensia, dublată de avantajele acordate angajatorilor, ar fi de natură a împinge vârsta de la care s-ar începe consumul efectiv din bugetul de pensii.
Bineînţeles că soluţia aici imaginată ar putea fi mult mai simplu abordată, pur şi simplu prin modificarea legală a vârstei de pensionare.

Pensie, la 70 de ani!

De altfel, ideea măririi vârstei de pensionare la 70 de ani, ca fiind vârsta rezultată din realităţile economice, nu e nouă, ea fiind deja vehiculată de Comisia Europeană şi, deşi criticată, din punctul meu de vedere cred că e o soluţie cât se poate de viabilă, având în vedere că atât speranţa de viaţă, cât şi gradul de sănătate au crescut, prelungind perioada în care un cetăţean ar trebui să fie susţinut de un sistem de pensii, la care în realitate nu se mai contribuie pe măsura necesităţilor.
În acest punct am putea extinde aria de abordare, căci dezechilibrul demografic creat prin creşterea speranţei de viaţă, a mai avut un factor extrem de important: scăderea natalităţii. Coroborate, cele două aspecte au dus la scăderea numărului de persoane active, de unde multiplele dificultăţi în susţinerea categoriilor efectiv neproductive. Adoptarea unor pachete de măsuri care să impulsioneze creşterea natalităţii ar avea din păcate tot felul de efecte în lanţ, care, cel puţin în prima fază, ar duce la mari dezechilibre, urmând a avea eventuale rezultate – în situaţia în care nu s-ar ajunge la colaps – după foarte mulţi ani. Încurajarea natalităţii ar putea fi o măsură pe termen lung şi foarte lung numai în situaţia în care nu ar avea efecte dezastruoase pe alte planuri. S-ar mări în prima fază nevoia de creştere a bugetului indemnizaţiilor pentru femeile intrate în concediu de maternitate sau de creştere a copilului, dublate de suspendarea activităţii acestora pe perioade mari de timp. În acest domeniu s-au încercat anumite măsuri, mai mult sau mai puţin inspirate, cert este că aceste măsuri nu mi-au părut a fi adoptate cu o fundamentare solidă, raportate la date şi elemente de calcul identificate, ci doar printr-o aproximare, uşor aleatorie, uşor experimentală, a ceea ce ar însemna ajustarea bugetului prin scăderi în acest domeniu. De altfel, nu s-a realizat un plan pe termen scurt, mediu şi lung cu privire la problemele demografice ce duc încet şi sigur spre scăderea numărului de contribuabili la bugetul de stat.
O creştere a natalităţii ar duce şi la creşterea bugetului pentru alocaţii, la necesitatea acoperirii nevoii de grădiniţe şi şcoli, care presupun nu numai clădirile aferente ci şi un buget pentru salariile personalului, şi deja este de notorietate problema învăţământului românesc, ce nu face faţă în actualele condiţii, cu atât mai puţin ar putea face faţă în caz de aglomerare. Pentru a putea susţine creşterea natalităţii, ar trebui adoptate evident măsuri de încurajare, ce nu ar putea fi susţinute în condiţiile în care numărul contribuabililor scade. În acest fel ajungem la un cerc vicios aparent fără soluţie. Şi totuşi, segmentul la care trebuie lucrat este tot cel al persoanelor ajunse la vârsta de pensionare. Vorbim de pensionarea pentru limita de vârstă, dar nu numai. Trebuie să avem în vedere şi condiţiile de pensionare pe caz de boală de exemplu, sau anticipată, care sunt la acest moment prea ocolitoare, ca să folosesc un termen mai puţin consistent.

Îmbătrânirea populaţiei, în dezbaterea UE

În cadrul unei consultări publice organizate de curând de Comisia Europeană, s-a ajuns la concluzia că trebuie luate măsuri în vederea asigurării calităţii vieţii persoanelor în vârstă. Perfect de acord, trebuie făcut în aşa fel încât perioada a treia a vieţii să fie cât mai puţin împovărătoare, cât mai lipsită de suferinţă, cât mai sănătoasă, şi... cât mai puţin asistată. Rezultatele acestor consultări nu fac decât să-mi confirme că în realitate, în spatele acestor scopuri stau aceleaşi soluţii: încercarea de a mări intervalul activ al populaţiei, căci în condiţiile păstrării unei sănătăţi bune, a unui tonus adecvat, a unei conservări potrivite, se ajunge la scăderea nevoii de asistenţă statală.
Şi în mod cert există şi alte teorii legate de acest aspect, cred însă că problema principală în punerea în practică a acestora ţine de asumarea responsabilităţii aplicării unor astfel de măsuri, căci anumite aspecte nu vor fi populare, prin urmare vor avea repercusiuni majore asupra vizibilităţii şi susţinerii politice a aceluia ce va prelua rolul de reformator în acest domeniu.

AUTOR: Avocat Mihaela Badescu
Sursa: Finante si Afaceri, iulie 2011