Data aparitiei: 10.04.2012
Un cadru juridic eficient, bazat pe corectitudine şi respect faţă de contractant şi obligaţiile asumate este, cu certitudine, încă la nivel de deziderat. Uniunea Europeană impune statelor membre adoptarea unei legislaţii care să prevină colapsurile financiare, care să asigure fluenţa şi prin urmare un mediu de afaceri uşor de penetrat, cel puţin din acest punct de vedere. Legislaţia României însă, doar aminteşte Directiva 2011/7/UE, a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, astfel că transpunerea acesteia nu poate fi considerată nici pe departe finalizată.

Av. Mihaela Bădescu


Trecând în revistă Monitoarele Oficiale ale anului 2012, am remarcat în treacăt adoptarea Legii 43/2012, publicată în M. Of. 183/2012, care are ca singur rol aprobarea ORDONANŢA 13/2011 - privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, subiect ce nu a fost dezbătut într-o măsură prea mare, deşi Legea 287/2009 privind Codul civil, aduce unele modificări ce merită luate în seamă.

Noţiunea de “clauză penală” nu a fost modificată spectaculos prin noul Cod civil, ea rămănând în continuare o măsură punitivă, o sancţiune prestabilită de părţi în cazul neîndeplinirii culpabile sau îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor contractuale de către una dintre ele, şi nici nu putem identifica diferenţe majore cu privire la aspecte legate de aplicabilitatea efectivă a acestor clauze în cadrul contractelor.
Vom nota ca principală inovaţie a Legii 287/2009 cauzele în care instanţa poate interveni asupra cuantumului penalităţilor, ca excepţie de la regulă conform căreia nu se pot face modificări asupra convenţiei părţilor cu privire la clauza penală:

Prima situaţie în care instanţa poate interveni şi reduce penalitatea, este aceea în care debitorul şi-a executat în parte din obligaţia principală, iar această executare parţială i-a folosit creditorului. Prin urmare, ca şi în regimul vechiului Cod Civil, instanţa poate reduce penalitatea proporţional cu gradul de executare a obiectului contractului, însă, şi aici intervine noutatea, numai în cazul în care executarea parţială a fost de natură a acoperi nevoia creditorului obligaţiei, i-a adus satisfacţia, chiar şi parţială, ce a stat la baza încheierii contractului respectiv; personal, găsesc că raţiunea adoptării acestei dispoziţii în formă modificată este corectă, atâta vreme cât penalităţile într-o astfel de situaţie reprezintă daunele-interese ce acoperă practic prejudiciul creditorului, vădit mai mic în caz de executare parţial utilă.

A doua situaţie în care instanţa poate interveni - şi aceasta e cea care prezintă un mare interes în practică – este aceea în care penalităţile sunt vădit excesive faţă de prejudiciul care ar fi putut fi avut în vedere de părţi la momentul încheierii contractului. Această dispoziţie a fost transpusă în cod din nevoia de a acoperi situaţiile ivite într-o lungă serie de contracte devenite prea oneroase la anumit un punct pentru debitori, cele mai frecvente cazuri de acest gen întâlnindu-se în contractele de leasing. Aplicabilitatea practică va putea fi însă extinsă la orice contract, având în vedere că în general părţile sunt suficient de diligente în a stabili în mod expres contravaloarea daunelor în cazul încălcării obligaţiei de executare de către debitorul acesteia şi se poate întâmpla ca şi în cazul altor contracte, neluate în seamă până la acest moment datorită faptului că obiectul lor nu avea suficientă anvergură.

Clauza penală, construită pe principiul reparării integrale, are practic rolul de a uşura această reparaţie în caz de neexecutare, tocmai de aceea noul cod civil a păstrat regula conform căreia creditorul nu poate solicita şi executarea obligaţiei şi a clauzei penale. Vorbim aici de situaţia în care clauza penală prevede o contraprestaţie punitivă cu titlu de daune interese pentru neexecutarea culpabilă a contractului, cu alte cuvinte o despăgubire care să cuprindă prejudiciul suferit – cu referire la toate aspectele, adică paguba efectivă, profit nerealizat şi cheltuieli efectuate pentru evitarea/limitarea prejudiciilor - prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate de către cealaltă parte contractantă. În schimb, daunele moratorii sau dobânzile penalizatoare, reprezentând clasicele penalităţi de întârziere pot fi în continuare cumulate cu obligaţia principală.

Ca şi în vechiul cod civil în lipsa unei clauze penale, creditorul are posibilitatea de a solicita o dezdăunare la nivelul dobânzii legale. Diferă însă titlul cu care aceste dezdăunări pot fi solicitate, căci în cazul în care obligaţia constă în plata unei anume sume de bani, în caz de întârziere, creditorul poate solicita- în lipsă de stipulaţie –o dezdăunare la nivelul dobânzii prevăzută de lege, cu titlu de daune moratorii, cu posibilitatea de a solicita şi daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, pe când în cazul în care vorbim de obligaţii de a face, în caz de executare cu întârziere şi în lipsă de clauză penală, se poate solicita dobânda legală cu titlu de daune-interese, aplicate asupra contravalorii obligaţiei.

Ajungem în acest moment la dispoziţiile OG 13/2011 care, spre deosebire de norma pe care o abrogă– OG 9/2000- şi care stabilea nivelul dobânzii legale la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR din primele zile lucrătoare din lunile ianuarie şi iulie, stabilesc un nou nivel al dobânzilor penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României plus 4 puncte procentuale în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (fostele raporturi comerciale), în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, fiind diminuate, ca şi până acum, cu 20% în celelalte raporturi juridice.

În acest context, al modificărilor cu impact parţial şi, aşa cum e cazul OG 13/2011, cu impact aparent, aşteptăm cu interes momentul transpunerii integrale a dispoziţiilor articolelor 1-8 şi 10 din Directiva 2011/7/UE, data limită fiind 16 martie 2013.



AUTOR: Avocat Mihaela Badescu
SURSA: Finante si Afaceri