Data aparitiei: 10.10.2012
„Venitul” obţinut în urma executării silite nu poate fi impozitat

În plin avânt al executărilor silite şi al adjudecărilor de proprietăţi în cadrul acestor proceduri, reglementările Codului fiscal cu privire la transferul de proprietate prin adjudecare se dovedesc a fi, pe de-o parte lacunare, pe de altă parte... în excedent. „Venitul” obţinut în urma executării silite are caractere juridice speciale, diferite de venitul obţinut în cadrul unei operaţiuni juridice voluntare, prin urmare impozitarea acestuia trebuie să se realizeze în cadrul unei proceduri special concepute. Care în Codul fiscal actual, nu există! Pe de altă parte, Codul fiscal, face o conexiune – ieșită din sfera sa de reglementare din punctul meu de vedere –între obligaţia celui ce obţine venitul de a face plată a impozitului pe venitul obţinut din transferul proprietăţii imobiliare din patrimoniul personal, şi dreptul de înscriere a proprietăţii de către noul proprietar, în cartea funciară. În acest punct, norma juridică menționată dovedeşte exces de zel.

Disfuncţionalităţile Codului fiscal în această materie trebuie tratate sistematic. Soluţiile există, sunt de altfel evidente din practică, însă din motive pe care nu le pot identifica, legiuitorul preferă o abordare inechitabilă pentru toate părţile implicate.

Arătam într-un alt material, că actuala formă a Codului fiscal, stabileşte în art. 77¹ că „la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit (...)”, iar „Impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se va calcula şi se va încasa de notarul public (...)”.

Marea lacună a Codului fiscal
Prevederile menţionate sunt de natură a uşura şi asigura încasarea impozitului, şi au aplicabilitate în ce priveşte actele instrumentate de notarul public. Atunci când este vorba însă de transferuri de proprietate care operează altfel decât în baza unui act notarial, începem să avem probleme. Iar dacă procedura în cauză este un act de adjudecare al unui imobil în cadrul unei proceduri de executare silită, problema devine reală. Debitorului executat îi revine obligaţia ca în termen de 10 zile să facă demersuri în vederea declarării “venitului” obţinut în urma executării silite, în vederea emiterii deciziei de impunere, după trecerea acestui termen declararea venitului putându-se face de executor sau de însuşi adjudecatar. Debitorul executat este de obicei cel care în urma executării rămâne fără patrimoniu, eventual evacuat, cu un venit din salariu mai mic sau mai mare, însă cert cu disponibilitate zero a face orice demers în faţa autorităţilor publice. Empatizând cu debitorul executat, pe bună dreptate. Nedeclararea venitului în acest termen nu atrage asupra debitorului nicio consecinţă, de niciun fel. Venitul încasat de executorul judecătoresc rămâne intact la dispoziţia acestuia şi a creditorului/creditorilor care îşi îndestulează creanţa.   Or,  impozitul trebuie plătit ca şi cotă din suma categorisită drept venit. Preţul plătit de adjudecatar trebuie să reprezinte venitul brut – dacă ţinem neapărat să includem aceste situaţii în operaţiuni generatoare de venit – urmând ca în urma scăderii impozitului să rămână la dispoziţia executorului şi a creditorilor suma netă, care în urma distribuirii va trebui să acopere creanţele.                             

Aceasta este marea lacună a Codului fiscal în form actuală. În loc să instituie o competență specială a executorului judecătoresc, similară cu cea a notarului, în vederea calculării, reţinerii şi virării impozitului din suma încasată ca preţ, legiuitorul dă ca sarcină debitorului executat declararea venitului şi ulterior, plata impozitului. Până la acest moment lacunele prezentate nu-şi identifică şi caracterul aberant; abia când se constată că în realitate efectele punitive ale neîndeplinirii acestor obligaţii cad în spatele adjudecatarului, cel care deja a plătit preţul adjudecării, acel preţ asimilat unui venit al debitorului executat, se poate constata anomalia unei legi, care deşi este amendată o dată la 6 luni, nu reuşeşte să primească nici măcar un calificativ de “satisfăcător”.
Astfel, Codul fiscal intervine în operaţiunile ulterioare încheierii actului juridic, şi care nu mai au practic legătura cu operaţiunea efectivă de impunere a venitului, stabilind că “... registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) şi (3) şi, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului”! Efectul acestei prevederi – excedente domeniului de reglementare a Legii 571/2003, aşa cum am mai spus – este unul singur: aflat în imposibilitate de a primi de la executor (care nu are competențe) sau de la debitorul executat (care nu are nici interes, nici constrângeri şi nici nu a încasat niciun ban din care să facă vreo plată) vreo dovadă a achitării impozitului, aflat în imposibilitatea de a înscrie în cartea  funciară dreptul său de proprietate, are la îndemână doar două variante: să facă plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară şi să se judece atât cât va fi necesar, sau să declare el însuşi venitul realizat de debitorul executat, şi tot el să şi plătească impozitul, aşa încât să poată face toate operaţiunile de publicitate imobiliară. Practica judiciară este împărţită, iar adjudecatarii fac nişte calcule de oportunitate: timp pierdut şi riscuri asumate, versus plata unei sume care, adăugată la costul total al investiţiei devine suportabilă, şi aleg în majoritatea cazurilor să facă plata impozitului, pentru şi în numele contribuabilului. Principial însă, situaţia este inechitabilă şi din toate punctele de vedere greşit reglementată. Instituirea unei competențe a executorului de a calcula, reţine şi vira impozitul din suma încasată ca preţ al adjudecării, ar fi soluţia ideală. Aparent, ar avea de suferit creditorii, cărora li s-ar mai diminua încă un pic din suma recuperabilă, însă calificarea preţului executării ca şi venit impozabil, trebuie să aibă ca efect logic şi legal, dreptul de a dispune doar de suma netă.                                                               

Dacă debitorul şi-ar vinde casa de bună voie, în vederea achitării unor datorii, acesta ar primi doar netul preţului vânzării, notarii având deja competența de a reţine impozitul pe venitul din transferul proprietăţii.
Bineînţeles că există şi soluţia exceptării de la impozitare a acestei categorii de “venituri” – care nu sunt un rezultat al unui act de voinţă, în scopul valorificării unui bun şi al încasării unei sume de bani, ci pur şi simplu o scoatere forţată a acestuia din patrimoniul debitorului. Aceasta ar fi formula prin care s-ar evita micşorarea sumelor destinate acoperirii creanţelor, nu s-ar pune în sarcina executorului competențe suplimentare, nici în sarcina debitorului executa, obligaţii pe care în mod evident nu le va îndeplini niciodată, şi nici adjudecatarul nu va suporta consecinţele neîndeplinirii unor operaţiuni care nu-i intră în obligaţii. Soluţia va fi probabil apreciată ca fiind în detrimentul bugetului de stat, pe de altă parte însă, principial e sustenabilă.

Este însă cert că soluţia actuală, în care Codul fiscal reglementează modul în care se vor face sau nu înscrierile în cartea funciară, obstrucţionând un drept al adjudecatarului din cauza unor obligaţii ale debitorului executat, este una abuzivă, de natură a-i crea acestuia prejudicii materiale şi de a debalansa raportul juridic, fragil prin însăşi natura sa.


AUTOR: Avocat Mihaela Badescu