Data aparitiei: 12.05.2017

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor constituie excepția de la regula impozitului pe profit.

Sub imperiul Vechiului Cod Fiscal (Legea nr. 571/2003), acest tip de impozit a cunoscut perioade  în care a fost eliminat din Codul respectiv (în încercarea de a se generaliza impozitul pe profit față de toți agenții economici) și perioade în care a fost reintrodus în Vechiul Codul Fiscal, în Titlul IV ind. 1 (în ideea de a ajuta microîntreprinderile să se dezvolte, cunoscut fiind faptul că pentru microîntreprinderi impozitul pe profit constituie un regim fiscal mai puțin favorabil).

Prezentul articol își propune analizarea principalelor aspecte ale impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, astfel cum acesta este consacrat în prezent de Titlul din Noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2016) și de Normele metodologice de punere în aplicare a acestuia.

 

I.                    Politica fiscală

Pentru a-și putea constitui mijloacele bănești proprii, încă de la începuturile sale, statul a instituit concepția potrivit căreia orice persoană fizică sau juridică, care realizează un venit sau deține un bun din categoria celor impozabile, pe teritoriul statului, datorează taxe sau impozite.

Odată cu evoluția statului s-a perfecționat sistemul de taxare sau impunere, dând naștere unui angrenaj deosebit de sofisticat de acte și operațiuni denumite ”fiscalitatea” sau ”politica fiscală”[1].

În literatura economică, fiscalitatea este definită ca fiind un sistem de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea venitului național cu ajutorul impozitelor și taxelor, reglementate prin norme juridice.[2]

În doctrina juridică, politica fiscală ”reprezintă arta determinării caracteristicilor generale ale impozitului în funcție de datele economice, sociale și psihologice oferite de societate”[3], respectiv ”cea mai mare și prudentă știință a fiscalității, promovată de guverne, prin care se asigură veniturile statului, ale societății, fără ca aceasta să însemne o povară sau vătămare gravă a intereselor private și a patrimoniului individual al persoanelor fizice sau juridice”[4].

Raporturile de fiscalitate, relații cu caracter public, au pus față în față două subiecte de drept: statul, pe de o parte, care intră în raportul juridic fiscal ca purtător al autorității de stat, ccea ce îi conferă o poziție privilegiată, iar, pe de altă parte, persoanele fizice sau juridice care au obligația de a contribui la constituirea banului public, denumiți contribuabili. [5]

 

II.                  Tipuri de impozite. Încadrarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor în categoria impozitelor directe.

 

Tratatele comunitare – care și-au pus puternic amprenta asupra legislațiilor fiscale naționale - împreună cu directivele și regulamentele comunitare, impun conduite obligatorii statelor membre ale Uniunii Europene. [6]

Din punct de vedere juridic, clasificarea considerată cea mai importantă în toate statele europene este cea care grupează impozitele în: directe și indirecte, întrucât fiecăreia dintre aceste categorii îi este conferit prin legislație fiscală (și deci îi corespunde) un regim juridic distinct. [7]

Impozitarea directă reprezintă forma legală de prelevare la buget a unor sume de bani, colectate – în momentul distribuirii/redistribuirii venitului național – în mod direct și în raport cu mărimea veniturilor realizate și a bunurilor sau altor valori deținute, într-o perioadă de timp determinată, de către contribuabilii determinați și desemnați prin legislație fiscală. Impozitele directe se caracterizează prin faptul că sunt datorate, plătite și suportate de către una și aceeași persoană – contribuabilul.[8]

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor face parte din categoria impozitelor directe.

Spre deosebire de impozitele directe, impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se realizează, în principal, în forma impunerii asupra consumului, percepând-se în momentul vânzării unor mărfuri, ale prestării anumitor servicii, respectiv al executării unor lucrări. Ele se percep deci, în principiu, de la toți cei care produc ori distribuie bunuri sau prestează servicii din categoria celor impuse. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc, generic, și taxe de consumație.

Impozitarea indirectă – ca formă de prelevare la buget a unor sume de bani – se caracterizează prin faptul că ea vizează în mod exclusiv consumul de bunuri și servicii, determinând o împărțire a sarcinii fiscale, în sensul că impozitele directe (prin intermediul cărora se realizează) se datorează și se plătesc de către o persoană, dar se suportă de către o altă persoană. [9]

 

III.                Definiția microîntreprinderii

 

1.      Legea nr. 346/2004

Inițial, întreprinderile mici și mijlocii (cunoscute prescurtat sub denumirea de IMM-uri), au fost definite și reglementate prin O.G. nr. 25/1993 privind stimularea întreprinderilor mici și mijlocii, [10] iar ulterior, prin Legea nr. 133/1999  privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii[11]. 

În prezent, acestea sunt consacrate prin Legea nr. 346/2004 privind stimularea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii,[12] cu modificările și completările ulterioare, fiind grupate pe 3 categorii, în conformitate cu art. 4 alin 1 din acest act normativ, în funcție de numărul mediu anual de salariați și de cifra anuală netă sau de activele totale pe care de dețin, astfel:

a)      Microîntreprinderi – au până la 9 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 2 milioane euro echivalent în lei;

b)      Întreprinderi mici – au între 10 și 49 de salariați și o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 10 milioane euro echivalent în lei;

c)      Întreprinderi mijlocii – au între 50 și 249 salariați și o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau dețin active totale care nu depășesc echivalentul în lei a 43 milioane de euro.

 

2.      Legea nr. 227/2015[13] privind Codul Fiscal, modificată și completată - în continuare, Noul Cod Fiscal

Din cuprinsul prevederilor art. 47 Noul Cod Fiscal, rezultă că o microîntreprindere este o persoană juridică română care, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a)      a realizat venituri, altele decât cele obținute din desfășurarea activităților prevăzute la art. 48 alin 6:

O microîntreprindere poate desfășura activitățile prevăzute în codul CAEN - inclusiv activități de intermediere în domeniile asigurărilor și reasigurărilor, al pieței de capital - cu excepția următoarelor activități prevăzute de art. 48 alin 6 Noul Cod Fiscal, detaliate și de pct. 2 cuprins în Titlul III, Secțiunea a 2-a din H.G. nr. 1/6 ianuarie 2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, respectiv:

- Activități desfășurate de persoanele juridice – cum sunt sunt: instituțiile de credit, respectiv băncile, organizațiile cooperatiste de credit, băncile de economisire și creditare în domeniul locative, băncile de credit ipotecar, etc. -  care se organizează și funcționează potrivit legilor de organizare și funcționare din domeniul bancar;

- Activități desfășurate de persoanele juridice care se organizează și funcționează potrivit legilor de organizare și funcționare din domeniul asigurărilor, respectiv din domeniul pieței de capital, cum sunt:

i) Societăți de asigurare, societăți de reasigurare, societăți de asigurare – reasigurare;

ii) Burse de valori sau mărfuri, societăți de servicii de investiții financiare, societăți de registru, societăți de depozitare.

-  Activități în domeniul jocurilor de noroc;

- Activități de explorare, dezvoltare, exploatare a zăcămintelor petroliere și gazelor naturale. 

 

b)     a realizat venituri, altele decât cele din consultanță și management, în proporție de peste 80% din veniturile totale.

Astfel, dacă printre activitățile – altele decât cele amintite mai sus, prevăzute de art. 48 alin 6 Noul Cod Fiscal și pct. 2 din Titlul III, Secțiunea a 2-a din H.G. nr. 1/2016 - desfășurate de o persoană juridică română, se numără și activitățile referitoare la consultanță și management, atunci acea persoană juridică este microîntreprindere dacă veniturile obținute din activitățile de consultanță și management sunt mai mici de 20% din veniturile totale, respectiv veniturile obținute din alte activități decât din consultanță și management sunt în proporție de peste 80% din veniturile totale.

Pentru încadrarea în condiția nivelului veniturilor obținute din activități de consultanță și management:

Ø  se vor analiza, în conformitate cu pct. 2 pevăzut de Titlul III, Secțiunea I din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, contractele încheiate și a alte documente care justifică natura veniturilor.

La analizarea documentelor respective, se au în vedere următoarele repere[14]:

-          Nu trebuie considerate noțiuni antinomice consultanța și prestările de servicii; prestarea de servicii este o expresie ce caracterizează din punct de vedere tehnic, al conținutului, activitățile ce fac obiectul contractului;

-          Foarte multe activități înglobează și activitate de consultanță, dar și activitate ce nu constituie consultanță;

-          Consultanța se poate caracteriza în principal prin următoarele elemente:

o   Are ca pondere determinantă activitatea intelectuală;

o   Este prestată de persoane cu înaltă calificare și specializare pe domenii înguste ale vieții sociale;

o   Este o activitate ”generic” exteriorizată, nefiind niciodată integrată unei întreprinderi ”de producție”.

-          Managementul constă în activități în care decisivă este autoritatea de a da ordine și de a direcționa activitatea unei entități.

Ø  se vor avea în vedere, în conformitate cu art. 54 Noul Cod Fiscal, veniturile care constituie baza impozabilă prevăzută de art. 53 Noul Cod Fiscal, bază impozabilă ce urmează a fi analizată în cuprinsul prezentului articol.

 

c)      a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 500.000 euro.

 

În forma inițială a Noului Cod Fiscal - publicată în M.Of. nr. 688/10 septembrie 2015 - art. 43 lit c) prevedea condiția: ”a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 65.000 euro. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exercițiului financiar în care s-au înregistrat veniturile. ”

Prin O.U.G. nr. 50 din 27 octombrie 2015[15], art. 47 lit c) Noul Fiscal s-a modificat, având următoarea formă: ”c) a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 100.000 euro. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exercițiului financiar în care  s-au înregistrat veniturile.”

Astfel, la data de 01.01.2016 – data intrării în vigoare a Noului Cod Fiscal – condiția prevăzută la art. 47 lit. c) s-a considerat îndeplinită prin obținerea unui venit total de 100.000 euro, prag valoric ce a fost menținut pe tot parcursul anului 2016.

Ulterior, la 06.01.2017, art. 47 lit c) s-a modificat prin OUG nr. 3/2017[16], acesta având următorul conținut ce este valabil în prezent: ”c) a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 500.000 euro. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exercițiului financiar în care s-au înregistrat veniturile.”

În ceea ce privește exercițiul financiar[17], acesta delimitează de regulă, o perioadă de timp echivalentă anului calendaristic sau perioada scursă de la data începerii activității agentului economic până la sfârșitul anului (31 decembrie).

Exercițiul financiar este diferit de perioada de gestiune, care delimitează, de regulă, o perioadă de timp echivalentă lunii calendaristice sau perioada de timp scursă de la data începerii activității agentului economic până la sfârșitul lunii.

d)     capitalul social este deținut de persoane, altele decât statul și unitățile administrativ – teritoriale;

e)      persoana juridică nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerțului sau la instanțele judecătorești, potrivit legii.

 




AUTOR: Delia Stoian
SURSA: Curierul Fiscal, Revista lunară de impozite și taxe nr. 5/2017